Conștientizarea și asumarea responsabilităților părintești

Este arhicunoscută afirmația „Părintele trebuie să fie responsabil cu copilul lui”, care rămâne de multe ori doar o propoziție care nu transmite niciun mesaj. Ce putem face ca părinți să conștientizăm că avem niște responsabilități față de copil? Cum ne asumăm responsabilitățile de părinte? Iată niște întrebări care îi frământă adesea pe educatori, învățători și profesori.

Conștientizarea propriu-zisă este un proces personal, care aparține în întregime părintelui. El are puterea de decizie atunci când vine vorba de educația copilului. De aceea, responsabilitatea părintelui de a oferi educație sănătoasă copilului este fundamentată pe credințele formate de-a lungul timpului, în urma experiențelor trăite: credințe limitative sau credințe realiste. Credințele limitative sunt cele care, de cele mai multe ori, îngreunează conștientizarea responsabilităților părintești. Educatorul poate facilita procesul de conștientizare la părinte prin atribuirea de sarcini cu rezultat imediat. De exemplu, părintele va avea ca sarcină să aloce 5 minute pe zi în care să asculte părerea copilului despre o decizie pe care a luat-o părintele. O altă sarcină pentru părinte ar fi ca acesta să îi repete copilului cât mai des că din greșeli învățăm. Atunci, părintele va putea observa cum copilul va acționa diferit în aceleași situații de până atunci și, deci, va sesiza că trebuie să-și asume responsabilitatea față de copil, întocmai pentru că dezvoltarea lui depinde de îndrumările părinților.

După ce educatorul observă atât la nivel verbal, cât mai ales la nivel comportamental că părintele a conștientizat rolul important pe care îl are în educarea copilului, este nevoie de intervenția sa în mod special pe zona de asumare. Educatorul poate acum să-l invite pe părinte să observe comportamentul copilului în interacțiunea cu ceilalți copii, poate să organizeze sesiuni de parenting în week-end sau poate atribui sarcini mai complexe cu rezultat care va apărea ceva mai târziu.

Cele două etape, conștientizarea și asumarea, nu sunt fixe, pentru că părintele poate pierde în timp viziunea de ansamblu sau chiar motivația de a se mai implica în educația copilului. De aceea, aceste etape trebuie interpretate ciclic, fiind nevoie în cazurile mai grave, de intervenția unui psiho-terapeut. Așadar, chiar dacă procesul conștientizării este personal, educatorii trebuie să suplinească prin activitatea cu cei mici carențele din familia copilului și să-și extindă activitatea cu copii la nivel mai mare, la activitatea cu părintele. Este nevoie de motivație din partea educatorului și de viziune de ansamblu asupra fiecărui copil în parte.